Stim sa ne facem vrednici de miracole?

porumbel miracol divin

La sfarsitul toamnei si inceputul iernii trecute m-am confruntat cu experimentarea unei stari de deprimare sau disperare deosebit de intense, aproape de deznadejde. Poate ca era si pe fondul plecarii mamei mele din aceasta lume, a plecarii fetei la facultate in strainatate, erau probleme ce necesitau o rezolvare destul de rapida, dar cel mai teribil dintre toate a fost sentimentul abandonarii de catre Dumnezeu.

Un parinte spunea ca aceasta boala a depresiei, care este atat de intalnita in prezent, se datoreaza faptului ca omul se trezeste fata in fata doar cu el insusi si fara Dumnezeu. Eu, desi stiam ca imi raspunsese la rugaciuni si ma ajutase de atatea ori in trecut (omul mai uita!), aveam impresia ca rugaciunile imi devenisera un monolog, ca nu mai eram auzita, ca pierdusem sustinerea… Incepi sa ai indoieli, sa te intrebi care mai sunt oare cuvintele potrivite care sa ajunga sus, care sa aduca deblocarea situatiilor incurcate, micile miracole necesare atunci cand solutiile noastre omenesti nu sunt suficiente sau fezabile sau cand Dumnezeu vrea sa ne arate ca degeaba ne facem noi socoteli cu mintea noastra, ca rezolvarile sunt la El si in modul cum vrea El.

Si intr-adevar, o rezolvare a venit cum nu ma asteptam, in mod minunat, de la o persoana care, inainte sa indraznesc eu sa o abordez, a avut ea initiativa sa-mi ofere ajutorul absolut necesar pentru a putea inchide o chestiune financiara. Poate ca Dumnezeu a vrut sa-mi puna la incercare rabdarea si credinta, poate ca era necesara intensificarea rugaciunilor mele, poate ca vrut sa-i dea acelei persoane providentiale prilejul sa-si arate compasiunea si sa faca o fapta buna pentru care, iata, acum se bucura de rugaciunile  mele pline de recunostinta. Cert e ca de la cele cateva miracole rugaciunile mele de multumire si slava au ajuns sa le intreaca pe cele de cerere! Dar cei din jurul meu nu le-au vazut ca atare, doar ochii mei le-au perceput ca miracole…

Miracolele sunt in permanenta la indemana noastra, fiindca ele nu sunt altceva decat iubirea in actiune, insa Dumnezeu vrea sa fim vrednici de ele. Fiindca simturile noastre spirituale nu sunt insuficient de dezvoltate, noi nu prea vedem decat miracolele mari, sau poate nici pe acelea si nu stim sa fim recunoscatori, pentru ca avem, poate, impresia ca ni se cuvin, ca daca Dumnezeu ne-a adus in aceasta lume, este dator sa le faca pentru noi chiar inainte sa i-o cerem, fiindca de regula ne comportam ca niste copii rasfatati. Poate ca Dumnezeu ne aduce unele incercari ca sa ne sileasca uneori sa ajungem sa le vedem si pe cele mai mici, pe cele cu care ochii s-au obisnuit prea mult ca sa le mai considere miracole… Se spune ca Buddha odata le-a aratat discipolilor o pietricica si le-a spus: ”aceasta este invatatorul meu! Fiindca mergeam pe drum grabit si nu vedeam nimic in jur, iar cand pietricica mi-a intrat in incaltaminte, dupa ce am scos-o m-am putut bucura de soare, florile de pe drum, de aerul proaspat…”

Tot in aceasta nota, un lucru care m-a impresionat in povestea iluminarii lui Eckhart Tolle a fost cum trezindu-se dimineata dupa un atac de panica nocturn care i-a eliberat constiinta, a putut vedea cu alti ochi toate lucrurile din jur, ciripitul unei vrabii i se parea un diamant care canta, iar lumina soarelui ce intra prin fereastra era insasi iubirea… Ca si cum la intalnirea cu spiritul, parca de pe ochi ne cad solzii de peste pe care i-am avut pana atunci, asa cum i s-a ridicat orbirea temporara apostolului Pavel –pe atunci Saul prigonitorul – dupa experienta de pe drumul Damascului.

Cum percepem noi lucrurile, atitudinea noastra fata de lucruri, oameni, situatii, sunt cele cu adevarat importante, ele ne arata vrednicia de miracole. Daca acceptam o situatie sau ne razvratim – si sa ne punem intrebarea ce am avea de castigat sau de pierdut din atitudinea noastra. Daca e ceva ce nu poti schimba, ce rost ar avea razvratirea? Parintele Teofil Paraian, care a fost aproape toata viata orb si care nu se nascuse asa, deci apucase sa vada o vreme, a fost intrebat cum a reactionat el fata de intamplarea ca a orbit si daca nu s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu, iar el a raspuns ca a luat-o ca atare. De aceea Dumnezeu i-a dat in compensare vedere spirituala, o memorie extraordinara, precum si bucuria pe care o raspandea in jurul sau.

Eram mai tanara si auzeam oameni cum treceau prin tot felul de incercari spunand “Asa e viata!” Mie mi se parea resemnare din partea lor si ma suparam in sinea mea fiindca as fi vrut sa-i vad revoltandu-se, incercand sa faca ceva, sa se dea peste cap. Dar era felul lor de a accepta situatia si de a se impaca cu ea si cu ei insisi. Si de a arata ca au invatat lectia smereniei.

Cum reactionam noi cand ne confruntam cu o situatie dramatica, cu o incercare grea?

  1. Ne punem, lamentandu-ne, intrebarea de ce mi se intampla asta tocmai mie? Ca si cand noi nu am putea avea nicio vina, nicio responsabilitate, nicio lectie de invatat, nicio slabiciune de intarit, niciun aspect de schimbat sau de perfectionat.
  2. Incepem sa ne vaitam in dreapta si-n stanga si sa ne victimizam, aruncand toata responsabilitatea asupra altora
  3. Ii cerem socoteala lui Dumnezeu: de ce am venit in aceasta lume daca nu am cerut asta, de ce nu m-a ferit de acest necaz, de ce nu mi-a dat indrumarea necesara, ajutorul necesar, calauzirea, parintii potriviti, sotul sau sotia potrivita, calitatile pe care mi le-as fi dorit?
  4. Ne razvratim si facem actiune de protest: asa cum frumos scrie Paul Ferrini intr-o carte a lui, nu mai vrem sa calarim calul care e viata noastra fiindca ni se pare ca am gresit calul. Unii duc protestul pana la capat, sinucigandu-se. Cand tot  efortul trebuie sa fie sa ramai calare pentru ca sa te duca calul acolo unde trebuie sa ajungi ca sa-ti inveti lectia pentru care ai ales sa vii in aceasta viata.

Un cititor ma intreba “dar ce ne facem cu incercarile extrem de grele, fata de care puterile noastre par atat de slabe, de ce e nevoie de niste lectii atat de greu de indurat”? Raspund dupa ceea ce vad in jur: paradoxul este ca se sinucid unii oameni care nu traiau in lipsuri, in timp ce unii cu greutati mari reusesc sa reziste. Fiindca stiu sa isi intareasca puterea, sa se increada in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Si fiecare dintre noi avem parte de lectiile pe care sufletul nostru a ales dinainte sa le invete venind in aceasta intrupare.

Cu ceva timp in urma am vazut filmul despre procurorul Cristian Panait, cel care s-a sinucis cu ani in urma fiindca nu a rezistat presiunilor politice, in timp ce procurorul Lele, pe care Panait trebuia sa-l infunde, avand sustinerea si incurajarea sotiei, a ales sa se lupte in cele 8 dosare penale care i se confectionasera si a invins! Doi oameni in aceeasi situatie au avut atitudini diferite.

Sau cei inchisi in teribilele inchisori comuniste care au indurat inimaginabile torturi si umilinte si care, scapand cu viata, au ales sa nu se razbune pe tortionarii lor, prin intelegerea adevaratei iubiri la care suntem chemati cu totii.

Cei care trec cu bine prin incercari au apoi parte de harul divin si cu cat sunt incercarile mai grele, cu atat harul e mai bogat. Dupa incercarea povestita la inceputul articolului si dupa miracolele de care am avut parte, nu contenesc sa ma minunez si minunandu-ma am constatat ca a venit un har printr-o bucurie care ma face sa zambesc tot timpul si sa nu uit sa fiu recunoscatoare.

Tu ai astfel de probleme cu care te confrunti in prezent? Impartaseste cu noi sub articol cum te lupti sa rezisti si daca ai parte de miracole!

Daca ti-a placut articolul de azi,
te invit sa te abonezi pentru a primi noutatile prin email!

Share on Facebook0Share on Google+0Email this to someoneShare on LinkedIn1Tweet about this on Twitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *