Cum intram in relatia de cuplu si ce relatie cream?

dependent-love

 

 

 

 

 

 

 

Ce am constatat din feedbackul primit de la cititorii articolelor si ghidului gratuit a fost ca doua sunt problemele majore care ii preocupa:

1. Vindecarea sufleteasca

2. Buna relationare cu partenerul de cuplu.

Majoritatea ne simtim bolnavi si separati si avem momente, daca nu chiar perioade mai mari, cand parca nu ne dam seama de ce am venit in lumea aceasta, in trupul acesta – ca doar nu sa facem doar greseli si incurcaturi si sa ii mai dam peste cap si pe altii – parintii, partenerii, copiii  nostri. Suntem bolnavi de ne-iubire si toata viata trudim sa construim relatii de iubire autentica si uneori avem senzatia ca desi ne straduim, lucrurile ies pe dos fata de cum am intentionat.

Poate ca ai venit pe lume intr-o familie in care parintii, sau doar unul dintre ei, au fost mai distanti, mai reci, ori nu au stiut sa-si arate afectiunea, sau poate avand mai multi copii de ingrijit nu aveau timpul material sa-si arate afectiunea si tandretea. Sau si-au aratat afectiunea mai mult fata de baiatul familiei, lasandu-i fetitei impresia ca e mai putin importanta sau valoroasa. Sau la polul opus, parintii hiperprotectori.

Astfel a aparut prima rana in sufletul tau si apoi toate stradaniile tale au fost pentru a demonstra parintelui de a carui dragoste te simteai privat/a ca meriti iubire si ai facut tot ce ai considerat necesar – inclusiv arborarea de masti de atoatestiutor, puternic sau teribilist – desi poate ca in dosul mastilor se afla o fiinta speriata si tematoare ca nu cumva sa-i fie descoperita vreo vulnerabilitate si sa nu se mai bucure de atentia si dragostea ravnite. Atat de importanta este nevoia de iubire incat suntem in stare sa ne indepartam chiar foarte mult de talentele si vocatia noastra naturala pentru a intra in gratiile parintilor, astfel incat sa renuntam, de exemplu, la o cariera artistica pentru a urma sfaturile parintilor care de multe ori au alte ratiuni – cererea de pe piata sau o pozitie mai respectabila ori doar aspectul financiar. Din nevoia de a fi iubiti renuntam la dorinte importante neglijandu-ne spiritul.

Un duhovnic comun al parintilor si copiilor ar putea remarca asemenea probleme si ar putea furniza indrumari si sfaturi in sensul corectarii – sau putina terapie psihologica – inca neutilizata pe scara larga la noi, poate si din motive financiare.

Apoi devenim adulti si cu rana inca nevindecata, cautam iubirea pe care nu am gasit-o la unul sau amandoi parintii, la un partener de cuplu si tocmai de aceea atragem exact partenerul cu aceeasi problema pe care a avut-o parintele care ne-a provocat rana: indiferent sau incapabil de iubire, imatur, cu una sau mai multe dependente si ni se pare ca sensul vietii noastre este sa-l salvam pe partener, sa-l ajutam cu toate eforturile posibile si cu neglijarea propriei persoane. Fireste ca partenerului ii poate conveni toata atentia, ingrijirea si afectiunea noastra, insa pe noi acest stil de viata ne va consuma si vom resimti lipsa de iubire si grija pentru noi insine, fiindca intre a da si a primi in relatia de cuplu trebuie sa existe un echilibru.

De fapt, prin atitudinea de “ingrijitor” sau “asistent medical” sau “salvator” nici nu ajutam, de fapt, ci ii incurajam celuilalt parazitarea, mentinerea imaturitatii emotionale si nu ii permitem dezvoltarea. E ca si cum am pus mana pe o jucarie si nu-i mai dam drumul, iar fericirea noastra este sa o posedam. Aceasta nu este iubire autentica, ci posesie, iar relatia una de dependenta si daca partenerul pleaca, suferinta pe care o traim se datoreaza pierderii obiectului atasamentului nostru si a cadrului in care sa ne manifestam, cu superioritate, abilitatile de ingrijitor.

Vindecarea ranii din copilarie sau a ranilor succesive provocate de relatii esuate este primul pas spre deschiderea catre iubirea neconditionata. Ea se afla sub straturile de conditionari pe care le-am creat si cu care ne-am obisnuit.

Aceasta presupune invatarea iubirii de sine, recastigarea stimei de sine si clarificarea valorilor tale. Este absolut necesara o perioada de solitudine totala (stiu ca e greu! Sunt persoane care nu pot sta singure nici o zi), in care sa ai ragazul sa te cunosti si sa inveti sa te iubesti si sa te respecti, sa iti descoperi valorile si nevoile, sa iti intaresti personalitatea pentru a-ti putea stabili clar granitele si a invata sa le comunici cu fermitate.

Cineva imi aducea protestul acesta cu ceva timp in urma – si nu riscam sa nu ne mai casatorim niciodata?!  Ca si cand casatoria ar fi un scop in sine. Acum mi-a venit ideea ca, asa cum inainte de casatorie cei doi parteneri au obligatia de a-si face analizele medicale pentru constatarea starii de sanatate, ar fi extraordinar de utila o discutie cu un psiholog care sa constate maturitatea emotionala a celor care urmeaza sa intemeieze familii si sa aduca pe lume copii. Si daca psihologul constata ca cei doi nu au suficienta maturitate, sa nu elibereze certificatul si sa recomande terapie pana considera ca poate fi eliberat. Fiindca doar atingerea varstei de 18 ani nu reprezinta, in fapt, si atingerea maturitatii emotionale.

Acelasi lucru l-as vedea util si la depunerea cererii de divort – fiindca multe cupluri se despart din motive puerile, din neintelegeri minore sau fiindca au ajuns la rutina si vor ceva nou. Din pacate, acesti copii dau nastere la copii si nu stiu cum sa ii creasca sanatos si armonios daca ei insisi nu au ajuns la maturitate decat din punct de vedere biologic.

De ce ne-a spus Iisus ca trebuie sa fim ca niste copilasi pentru a intra in Imparatia Cerurilor? Fireste nu in sensul de a ramane imaturi emotional, ci fiindca copilul, inainte sa fie ranit, este in totala armonie cu el insusi si cu Dumnezeu, se iubeste pe el insusi asa cum e, este complet inocent, deschis si increzator in iubire si se asteapta numai la lucruri pozitive.

Pentru a putea iubi cu adevarat o alta persoana si pe toti semenii tai, ai nevoie intai sa gasesti dragostea in interiorul tau si sa o faci sa creasca astfel incat, numai dupa ce simti ca debordeaza, sa o oferi  si altora.

“Daca incerci sa intelegi si cauti adanc, afli ca dragostea este lucrul cel mai important, esential al fiintei tale. Nu-l infometa. Ajuta-l sa creasca, sa devina un copac mare;  astfel incat pasarile cerului sa-si gaseasca adapost in tine;  asa incat, in dragostea ta, sa poata poposi calatorii obositi de pe drum; astfel incat sa-ti poti darui dragostea;  in asa fel incat sa poti deveni si tu o albina. In extazul tau, si tu poti impartasi oamenilor ce ai gasit.” Osho

Daca ti-a placut articolul de azi,
te invit sa te abonezi pentru a primi noutatile prin email!

Share on Facebook0Share on Google+0Email this to someoneShare on LinkedIn0Tweet about this on Twitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *